Cu toate că aveam gâtul uscat, îmi curgea fără încetare salivă de pe buze şi ori de câte ori încercam să o înghit, greaţa mă izbea violent în stomac. Indiferent de cât de tare mă străduiam să respir, nu reuşeam să trag decât foarte puţin aer. Aerul părea că intră nu prin gură sau prin nas, ci printr-o deschizătură din piept. Picioarele îmi erau atât de amorţite, încât nu le puteam mişca. Din când în când o durere sufocantă îmi străpungea inima. La tâmple îmi zvâcnea intermitent o venă. Dacă închideam ochii, mă cuprindea o teroare de parcă aş fi fost prins într un vârtej călduţ care se mişca cu o viteză ameţitoare.

Ryu Murakami, Albastru nemarginit, aproape transparent

și nu reușeam
decât să trag foarte puțin aer
atunci m-am apucat de fumat, din nou
și mi se făcea rău
dar nu conta, pentru că-l simțeam ca pe un rău mai mic
așa că am continuat să-mi fac un rău mai mic în fiecare zi
pe stomacul gol, cu mintea goală
și ochii-mi erau goi (câteodată simțeam că-mi iese prin ochi. fumul.)
nu-mi invada plămânii
ci stomacul, brațele, picioarele, gaura din piept
și-am învățat să conduc în timp ce fumam
țigară după țigară până începea și se termina melodia aia
ce-mi amintea de un Soare special
(o am pe o casetă ce nu se poate derula)
pe bicicletă era mai ușor însă îmi ardeam degetele în intersecții
și am renunțat
aș fi fumat și în timp ce înotam și cântam cântece în cap
sau în timp ce alergam ultimii 2 km
acum fumez dimineața, în noul meu balcon, lângă cafeaua cu lapte mult
când aburește pădurea, înainte să iasă soarele de după colț
și de cele mai multe ori e bine
aproape albastru, aproape transparent